ȚII CU URSU’ ?

fram-museet

În Oslo, în peninsula muzeelor, Bygdøy, se află Muzeul Fram. Pentru un locuitor al României, numele duce instantaneu cu gândul la povestea ursului Fram, ursul polar care a ajuns artist de circ. Pentru cei care au citit vestitul roman sau măcar au văzut filmul realizat dupa cartea respectivă.

De fapt muzeul din Oslo n-are niciun fel de legătură cu ursul cel alb ci adăpostește tot ce ține de celebra expediție polară dintre 1893-1896 a norvegianului Fridtjof Nansen cu nava Fram, proiectată de el însuși. Fram, ursul polar despre care știm noi, românii, nu reprezintă decât o trimitere onomastică la această expediție. Inspirat, Cezar Petrescu, autorul destul de tristei povești, s-a folosit de celebritatea din epocă a acelei extraordinare expediții. A văzut oportunitatea și a împrumutat numele care și lui i-a asigurat nemurirea. polar-bear-little-bear

Răpit de la mama sa, împușcată de către eschimoși, ursulețul Fram ajunge la circ, trăind ani de zile doar printre oameni. Dorita reîntoarcere printre ghețurile natale nu-i aduce fericirea visată. Fram, adultul, urs umanizat de prea îndelungatul trai alături de oameni, constată, cu mintea și sufletul lui de urs crescut la circ, că dezradacinarea-i e definitivă…

Din diversecd1cb95f7760c1ffd7c3f537357ca702 motive, pui de urși rămași orfani se află și azi printre ghețurile veșnice de la Pol sau prin (încă) pădurile noastre. Poate că un pui de urs rămas orfan era și cel care a ajuns ieri în Sibiu. Nu avea nici măcar un an, era un copil, lucru care se observă din agilitatea cu care se cățăra și alerga pe acoperișurile caselor.

Deruta lui, dovedită și de căutarea a ceva ce părea a nu găsi, spaima exagerată a sibienilor martori și incapacitatea celor chemați “să facă ceva” de a raționa și de a reacționa potrivit în momentul de criză, l-au pierdut. Și respectivii “au făcut ceva”: l-au împușcat.

În America sau pe aiurea, în lumea asta mare, echipe de intervenție participă la salvarea multor animale, de toate marimile, adesea la salvarea câte unei pisicuțe cocoțată în vreun copac sau pe câte un acoperiș. Echipe de intervenție speciale.

Pentru că, deși le poate parea straniu unora, același drept de a viețui pe planeta asta îl avem cu toții, oameni și animale, deopotrivă. Același drept îl are o pisicuță, un cățeluș sau un pui de urs. La fel ca ursul(ețul) ucis la Sibiu ieri. Ucis din prostie. 

Inșii ăia de ieri au ratat momentul de glorie și în loc să devină, fie chiar și pentru o zi, eroii orașului (și, de ce nu, chiar ai ursulețului), s-au ales cu blamul general.

Și nu, nu țin cu ursu’. Doar cu omenia. 

Advertisements

9 comments

    1. Avem niste autoritati care nu au exact ceea ce le trebuie: autoritate. In schimb, sunt stupizi cat cuprinde.
      Chiar imi doresc sa fie anchetati, poate se mai trezesc si altii.

  1. Eu tin cu ursu’! Tin si cu oamenii! Cu oamenii, nu cu fiintele cu doua picioare si fara pene.
    Incepe sa ma sperie sa traiesc in RO. E multa-multa prostie, incompetenta, rautate cam la orice nivel. Pana si sa plimbi un caine in RO incepe sa devina ceva de rusine… Care mai de care se leaga de cei care detin caini: ba ca nu au botnita, ba ca e lesa prea lunga; te-ntreaba daca ai pungi la tine (desi cainele merge “la picior”), te trimit sa cresti copii, nu caini (si ei n-au habar cati copii/nepoti ai acasa)… E pur si simplu de jale!
    Incompetenta celor care au actionat in cazul ursului din Sibiu e crasa! Ce naiba cautau acolo curiasii si cum naiba i-a venit aluia ideea sa traga cu arma de foc in acele conditii?! E ceva de speriat! Ma sperii greu, dar ieri chiar m-am speriat! Incompetenta si prostia fac multe victime.
    Pffuuu! Scuza-mi lungimea comentariului… ma tot abtin sa scriu ce gandesc cu adevarat! Adica, nu vreau sa injur in public. 🙂

    1. Diana, traiesc atat de mult timp intr-un alt mediu incat ce vad, din timp in timp, ca se petrece pe la noi, de multe ori ma lasa fara cuvinte. Ca popor avem atatea preconceptii, incat uneori ma sperii si eu. Pe langa asta, lipsa de empatie, de intelegere, intoleranta, ura chiar, par sa macine acest popor. Nu stiu daca ne vom vindeca intr-o buna zi, nu prea mai am sperante. Sa stii ca suntem cam la fel si in afara (chestia asta am mai amintit-o eu in niste postari). Asta-i motivul pentru lipsa mea de speranta…

    1. Facem si tot facem, de parca am fi intr-o betie din care nu ne mai trezim.
      Dar se intampla atatea pentru ca la noi nu exista respect nici pentru oameni. Bietele necuvantatoare ce pot spera?!?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s