WhatsApp

– Să mă suni când ajungi, îi spusese. Eu o să fiu acolo.

Veni privind spre clădirea unde ar fi trebuit să-l găsească. Sună. Nu-l vedea dar cineva, așezat pe o băncuță, tocmai răspundea la telefon…

O aștepta acolo, cu un zâmbet larg, într-o mână cu mobilul iar în cealaltă cu ceva ce se dovedi a fi un fir de floare. Pe lujer, înșirate câteva flori albe, la prima vedere părând boboci de trandafir. Frunzele arătau însă altceva. Erau boboci ai unei flori de o specie necunoscută. Delicați, fragili, foarte frumoși dar lipsiți complet de parfum.

Mi-a zâmbit…

Un apel telefonic, la ceas de seară. Nici scurt, nici foarte lung. Cu totul și cu totul neașteptat. O voce foarte plăcută. Un ton familiar deși o voce complet necunoscută.

În urmă cu câteva zile spuneam că n-am nicio veste de la ea. Că întârzie dar că sunt înarmată cu încredere și cu foarte multă răbdare. Că știu că va sosi.

Cutia cu toate darurile

De când am citit Legendele Olimpului, pe care o consider a fi una dintre lecturile de neratat într-o viață, m-a fascinat un mit: cel al Cutiei Pandorei. (Pandora înseamnă în limba greacă cu toate darurile). Mitul m-a cucerit pentru totdeauna prin profunzimea sa și pentru universalitate căci de la bogatul ce pare a deține secretul fericirii până la cel mai umil semen al nostru, cu toții avem nevoie de zâmbetul cald al celei numită Speranța. Fără niciun fel de discriminare.

Când viața se desfășoară sub semnul unei cenușii deznădejdi, când zilele care trec par a fi toate la fel, unele chiar mai lipsite de lumină decât altele, Speranța e singura care dă un oarecare sens așteptării și curgerii nemiloase a timpului.