UCIGAȘUL PLĂTIT

Sunt inginer. Am și spus-o de câteva ori până acum pe blog. Am lucrat destul de mulți ani într-o firmă care mergea ca în economia de nesfârșită tranziție românească. Deci când mai bine, când ceva mai puțin bine. Foarte rău niciodată. Desigur, cu problemele de rigoare: reduceri de personal, reangajări, după cum existau contracte mai puține sau mai multe.

Asta până în ziua când s-au făcut schimbări radicale în conducere. Directorului vechi al firmei, pe care îl găsisem acolo când m-am angajat, i s-a făcut vânt fiind adus un altul, din afară. De specialitate, desigur. Usor-ușor, personalului, adică muncitorilor și corpului tehnic, i se atrăgea tot mai adesea atenția că producția nu se ridică, din punct de vedere al calității, la un anumit standard. Ca argument al nepriceperii noastre, o mulțime de echipe de muncitori aduse dintr-o altă firmă, soră geamană din același holding. Echipe care să ne învețe să lucrăm “corect”, fiindcă, pare-se, după aproape patruzeci de ani de existență a firmei, uitasem cum se face. Insistent ni se atrăgea atenția că nu merge “ceva”, că trebuie să facem mai mult, mereu mai mult. N-a rezistat mult acel nou director. Mai puțin de un an.

De la conducerea holdingului a fost trimis, din nou, un alt director. S-a trecut la o fază superioară, deci. O nouă organizare/organigramă, noi și noi pretenții la care se adăugau tot mai multe acuzații. Povestea asta se întâmpla în perioada crizei din 2008-2010. A avut și criza un impact major în toată această desfășurare.

Succesorul, adică noul director, nu ne lăsa să respirăm, să ne dezmeticim. Ședințe peste ședințe, adesea convocate intempestiv, din te mirai ce problemă. De cele mai multe ori chestiuni mai degrabă minore dar cărora li se dădea o importanță și o amploare exagerate. Aproape tot personalul era timorat. Zic “aproape” fiindcă, așa cum se întâmplă, existau două-trei grupuscule care reușiseră să coabiteze pașnic cu succesorul. Prin metode specifice de pătruns sub piele.

Noul director făcea tot posibilul să ne convingă că suntem incapabili să facem față cerințelor de calitate impuse. Adusese chiar personal tehnic din partea cealaltă ca să supravegheze producția, să-i instruiască pe oamenii noștri cum să lucreze bine. Învinovățirile nu mai conteneau. Oamenii se divizaseră în tabere care nu mai știau cu cine să țina (mă rog, nu înțelegeam de ce trebuia să existe tabere, dar fiind în România…). Îți era teamă să arunci vreo vorbă mai glumeață sau nechibzuită. Se dovedise, în câteva ocazii, că zidurile aveau urechi.

Majoritatea personalului fusese convins că nu-i bun de nimic, aflasem că noi doar credeam că știm să ne facem meseria dar nu era așa, nici pe departe. Alții știau mai bine. Pentru mine, personal, a merge la serviciu devenise un soi de coșmar. Unul fără de sfârșit. Mă culcam ca să scap de coșmar dar, zi de zi, mă trezeam tot în el. Ca-ntr-o buclă temporală.

Lucrurile au degenerat și mai mult în timp și nici nu merită să mai înșir toate nenorocirile prin care trecea firma. Până ce a fost închisă. Într-un fel mi-a părut rau. În alt fel, am respirat ușurată. Într-un climat de suspiciune permanentă, de instigare, de manipulare, de teamă continuă, de învrăjbire, de muncă fără recunoașterea vreunui merit, nu se putea trăi, nu se putea lucra. În timpul derulării evenimentelor, cu toții aflasem, din surse devenite oficiale, că fusese ordin să se aleagă praful. Primul director impus de la centru nu îndeplinise target-ul, drept urmare fusese înlocuit cu altul mai potrivit, mai determinat să ne îngroape. Un fel de ucigaș plătit. Îi și le reușise.

Din păcate, asta este o poveste adevărată. Din păcate, asemenea povești se tot întâmplă. Din păcate, nimeni nu învață nimic din ele. Poate pentru că trăim în România.