Ce înseamnă Centrele de plasament de tip familial din România? Ce se întâmplă acolo, ce fel de oameni le conduc și le administrează?
Pentru că se lucrează cu ființe fragile, cu copii adică, presupun că angajații unor astfel de centre trebuie sa îndeplinească niște condiții speciale. Le îndeplinesc oare?
Cred că rămâne doar o întrebare retorică. Nu știu dacă se întâmplă asta, nu știu cât de pregătiți pentru misiunea lor sunt acei oameni. O numesc “misiune” pentru că a lucra cu omul și, mai ales, cu copiii, presupune multe calități, în principal aceea de a fi tu însuți om. Unul cu SUFLET.
N-am văzut nicio reacție pe FB. Nimic. Nici revoltă, nici întrebări, nici măcar frământări… Nimic. Poate ne-am imunizat. Ori poate că prea s-au întâmplat multe în ultima vreme.
Într-un oraș din țara asta s-a petrecut zilele trecute o tragedie. Apoi o alta, cumva ca o reacție la prima. Ambele în sistemul de plasament al copiilor din România. Ocazie cu care un mic cutremur va zgudui o vreme sistemul și vor ieși la iveală problemele ținute sub preș. Ca și în cazul Colectiv, și aici se vor descoperi tot felul de hibe, de vinovății și vinovați. Inclusiv morții sau mai ales ei. Deja am citit niște comentarii în online, la cele câteva articole care menționează tragediile, și mi-am dat seama, din nou (a câta oară?), că suntem un popor suferind. Ca entități, apoi ca întreg.
Despre ceea ce s-a întâmplat la Craiova nu se prea vorbește. În general despre copiii instituționalizați nu se prea vorbește. Mai degrabă despre centre de adopții sau îngrijire animăluțe am tot citit/aflat…
Black & White 
Chiar nu am văzut nici o ştire despre aceste triste evenimente.
Dintr-un ziar de Constanta am pus link-ul. Era articolul cel mai potrivit, avand un ton mai neutru, fiind mai departe de centrul nenorocirii. Au fost…dar poate nu deschizi televizorul.
Doar sport, ştiri externe şi filme
Sunt oameni care se straduiesc sa indrepte lucrurile, dar acesti oameni sunt putini, pe cand cei indiferenti (si cu putere de decizie) sunt prea multi… 😦
Sistemul plasamentului e aiuritor – sunt documentare pe tema, sunt mai multe articole, dar nu pare sa se vrea o schimbare – iar chematul in judecata pentru a schimba un sistem nu e posibil; initiativele legislative nu au sorti de izbanda mai ales pe tema lipsei banilor… Salariile sunt mici, responsabilitatea foarte mare si prea putini – dintre cei constienti – isi asuma astfeld e responsabilitati, mai ales ca ei stiu cel mai bine: se lupta cu morile de vant cand vor sa schimbe ceva in bine… E o situatie dureroasa si complicata – cu animalele e simplu, de aceea sunt mai multi cei care se implica in salvarea acestora… responsabilitatea nu e atat de mare si rezolvarea nu costa la fel de mult ca in cazul copiilor (al oamenilor, in general) si nici conditiile impuse pentru a ajuta animalele nu sunt la fel de… dure (ceea ce, in fond, e firesc)…
Cat despre cazul concret… numai un jurnalist care se respecta ar putea face o ancheta – in paralel cu cea a politistilor, dar nici el n-ar rezolva mare lucru – ba chiar si-ar putea periclita postul, daca proprietarul pentru care scrie ii cere sa renunte la critici…
Crede-ma, se vorbeste mult despre copiii institutionalizati, doar ca nu se mediatizeaza intotdenauna si eventuale articole nu apar pe prima pagina a publicatiilor… Si nu doar ca se vorbeste, dar se si face – insa, cum am mai scris; vointa unora ii impiedica pe altii si sa faca bine, pe motiv ca se pot descurca si singuri (reprezentantii statului) si stiu ce au de facut fara a primi sfaturi si ajutor de la unele organizatii sau de la oameni, in general – pentru unii functionari a accepta un ajutor inseamna a-si recunoaste neputinta in indeplinirea atributiilor (mentalitatea, bate-o vina!) si nu vor sa fie inlaturati din posturile lor caldute…
Sa nu se inteleaga ca am ceva cu animalutele. Sunt posesoare de animalute, le iubesc.
Dar, daca e sa aleg, oamenii primeaza. Si copii, cu precadere, ar merita atentia tuturor.
Ce se face, se face timid, cum spui, de teama pierderii scaunului. Stiu. Diana, eram doar curioasa cate persoane sunt interesate (nu la modul voyeuristic) de o tragedie de genul asta. Nu m-am inselat, extrem de putine. E inca ceva care mie imi spune multe despre oportunism, fanfaronada, ipocrizie si altele din familie, ca-i tare mare.
Multumesc mult pentru comentariu.
Cu placere, pentru putin. 🙂
In mod sigur nu ma pot gandi ca ai ceva cu animalele. 🙂 Ar insemna ca am citit “Blind Love” oblic – si nu e cazul. 🙂 Doar ca, atunci cand te implici in a ajuta oamenii, iti dai seama ca te lovesti, prea adesea, de bariere birocratice pe care nu le poti depasi (dar si de mentalitati ciudate). Familiile care au preluat copii in plasament sufera cumplit cand sunt despartite de acestia, pe diferite motive – la fel si copiii; cu toate acestea sistemul nu se schimba… desi se incearca de ani… Copiii din caminele de stat… pfuuu… in unele e vai de ei, sarmanii… 😦
Functionarii statului nu mai vor sa dea bani pentru astfel de asistenta sociala… Iau copiii din familiile unde sunt plasati pe motive stupide, dar de fapt, se gandesc sa economiseasca bani – nu mai trebuie sa plateasca salariul asistentilor maternali, de exemplu… Organizatiilor si fundatiilor neguvernamentale li s-au micsorat fondurile de la stat si sponsorizarile nu sunt intotdeauna suficiente pentru ca sunt multi oameni necajiti si foarte multi copii distrusi din fasa, efectiv… multi oameni aflati in grija unor astfel de organizatii au pierdut si acel minim ajutor pe care-l primeau…
Poti sa alegi oamenii, e firesc, dar intra in sistem si vezi cat de putine poti face pentru ei, pentru ca te impiedica functionarii (uneori si fondatorii unor organizatii) chiar si sa fii voluntar prin vreo astfel de institutie: camin de batrani, de copii, centre de zi/noapte pentru oamenii fara adapost… Vrei sa sponsorizezi o astfel de institutie? Ai nevoie de un munte de hartii, te plimbi prin 100 de birouri… Vrei sa construiesti o astfel de institutie? Valeu!!! Daca reusesti, totusi, sa obtii aprobarile trebuie sa cauti oamenii care sa lucreze acolo – si nu prea gasesti multi care sa nu faca si altceva in afara de a astepta ziua de salariu… Exista oameni dedicati celorlalti, dar munca lor e grea, pentru ca trebuie sa vada si de copii/adulti si de cei care le sunt colegi, sefi etc… In institutiile de stat efortul oamenilor care se dedica trup si suflet e supraomenesc… la un moment dat epuizeaza…
Ca o solutie nu vad decat preocuparea, reala, a celor angajati in astfel de institutii… ceea ce e cel mai greu, pentru ca putini sunt cei care se dedica, iar dintre acestia si mai putini indeplinesc criteriile (unele absurde) de angajare…
Da, Elly, nu suntem nici copii, nici nu lucrăm la vreo fabrică de panificație. Dar cei de la Colectiv puteam fi noi sau copiii noștri. Dacă nu ne identificăm cu victimele, ne doare mai puțin. Lucrurile sunt simple. Și asta nu ține de civilizație, ci de natura umană.
Eu cred doar ca povestea nu e aducatoare de like-uri si nu poate fi speculata politic. Asta-i tot si n-are legatura cu a ne identifica sau nu.
Copiii astia doi sunt mai ai nostri decat ceilalti. Ei n-a(vea)u pe nimeni. Si fiind ai nimanui… eventuala implicare n-aduce niciun beneficiu. Cat despre fabrica aia…asta pare sa duca in derizoriu demersul meu. 😦 Zic.
Mi s-a parut că e un coșmar televizat cand am auzit povestea, desi e o altă durere pe care o simțim și inca una de adaugat la multele dureri din ultima vreme. Din păcate nu am nimic de spus care sa si contina vreo solutie. Ma ingrijoreaza insa cati copii sunt, poate, in aceeasi situatie. Trist, tare trist.
Sunt prea multi. Sunt copiii nostri, ai tuturor si nu se face mare lucru pentru ei. Pe cei care au avut contact cu sinucigasii, i-au dus la un spital de psihiatrie, sa-i verifice…ori ceva de genul. Chipurile ca preventie. Nici nu am putere sa mai astern cuvintele, asa ma doare inima de la povestea asta atat de trista. Am vazut-o pe femeia care a crescut-o pe fata respectiva si careia i-a fost luata cand a fost suspectata ca ar avea hepatita C. Femeia aceea va muri de inima rea…victima colaterala a sistemului.