Jumatatea mai mare

IMG_2612-1

“Ah…soneria asta…suna cand e somnul mai dulce…” isi zise automat in gand. Dupa noaptea cam agitata, era exact ce n-avea nevoie. Cauta telefonul pe pipaite. Nu mai stia pe unde era tasta aia care-i inchidea gura. Uitase…. O gasi si apasa.

Ar fi trebuit sa se faca liniste dar nu se intampla. Suierul care o facuse sa doarma putin si prost, era tot acolo, dincolo de geam si ziduri. Spera ca si acoperisul era la locul lui, desi, prapastioasa cum era, se asteptase ca in noaptea aia blocul sa ramana fara el.

Dupa vreo zece minute inca nu era ridicata din pat. Se simtea ca de plumb, daramata nu doar fizic. Adormise foarte tarziu iar gandurile o epuizasera. Era ca-ntr-o cursa, nu avusese nicio posibilitate sa afle ceva. Avea o mica speranta, de care se agata: poate Geo mersese direct acasa si nu mai plecase niciunde ieri seara. Nu mai era foarte mult pana sa afle.

Isi dadu seama ca era cat pe ce sa adoarma din nou si sari din pat ca electrocutata. Se misca cu viteza, verificand pe mobil cat timp mai avea, din cinci in cinci minute sau si mai des. Mobilul nu-i mai era familiar. Il folosea mai mult pe celalalt. Fiecare dintre cele doua telefoane erau parti din viata ei. Un fel de doua jumatati…una insa mai mare.

Era gata. Iesi val-vartej pe usa, coborand in goana pe scari. Avea doar vreo noua din cele douasprezece minute. Suierul o lovi din toate partile, cu praf si dusmanie, vrand parca s-o muste, s-o sfasie, s-o tavaleasca. Se strecura prin el mai mult fugind. Tinea ochii abia intredeschisi din pricina prafului dar tot observa ca strada era aproape pustie, de parca doar ea mergea la munca azi. Pe tot drumul pana la statie intalni doar doua persoane, zgribulite ca si ea. Alerga, n-o interesa nimic decat sa ajunga la timp.

Doamne, ce pustiu era…si ce frig! Si ea era deja transpirata …Era ceva ciudat… Nimeni nu era in statie. O fulgera un gand. Se vedea venind o femeie, la fel de ravasita de turbarea de afara. O intreba si avu confirmarea. Pentru o clipa se clatina interior…Nenorocita conjunctura! 

Ieri dupa-amiaza venise pana aproape de casa cu masina lui Geo, coleg de serviciu. Cand ajunsese in casa nu-si mai gasise mobilul. Probabil ii cazuse in masina.. Probabil, dar n-avusese cum sa afle dar spera din tot sufletul sa fie asa. Pentru, poate un minut, dupa revelatia nefericita, uitase de frig si vant. 

Mda…Mobilul de rezerva avea setata ora de vara. Ajunsese in statie cu o ora mai devreme. Sa se intoarca? Aproape o jumatate de ora ar fi pierdut-o cu drumul. Dus-intors… La ce bun?!?! Ca sa fie drumul cu oameni? Si pe o asa vreme mai bine se adapostea undeva desi se simtea deja inghetata. 

La vreo treizeci de metri era o institutie. Un munte de marmura si-o multime de trepte. Se aseza pe una din ele, la adapostul unui mic perete dar vantul ajungea si acolo. Senzatia de frig era si mai mare inconjurata de toata marmura aia. Parca era intr-un cavou. Unul fara acoperis.

Dupa cinci minute aproape inlemnise. Incepu sa numere secundele ca sa uite. Trecu cineva pe acolo si i se paru ca o privi ca si cum ar fi fost om al strazii. Poate ca o compatimea. Sau poate o condamna… Dupa inca alte cateva minute se gandi sa priveasca fotografiile din camera foto. Tot ca sa uite unde se afla. Era tot mai greu, frigul ii intrase in oase. Frig de noiembrie… Si se bucura ca inca nu era zapada si ger.

Cand si cand mai trecea cate un om. Timpul insa parea ca sta pe loc. Sau aproape. Abia isi mai misca degetele iar trupul ii intrase parca in rezonanta. Tremura din toate incheieturile si cat de mult se concentra, tremurul se accentua, nici gand sa inceteze. Inca vreo douazeci de minute… Ingrozitoare. Se gandi la toti oamenii strazii si cum oare rezista pe strazi iarna. Ea nu credea c-ar fi putut. 

Isi aminti ca in buzunarul lateral al posetei trebuia sa fie ceva. Cauta. Mica si aurie, purtand in ea amintiri insorite, era acolo. O stranse cu putere, cu miscari infrigurate. Degetele tremurande de abia ii rasucira dopul ca de aur. Din micutul flacon navalira note exotice, aducand cu ele arsita desertului. Esenta de parfum era la fel de puternica ca in urma cu…oare cati ani? Fabricuta de parfumuri din Cairo nu reusise sa faca frumoasa greseala lui Ernest Beaux, caci esenta fusese vanduta ca fiind Chanel no.5, insa tot facuse ceva bun. Persistenta era formidabila. IMG_3425-1

Probabil ca trebuia diluata de vreun maestru parfumier dar nu cunoscuse niciunul pana acum… Mai bine, caci altfel n-ar fi avut cum sa-si incalzeasca azi sufletul…si parca si trupul. Cu minusculul flacon in maini, intr-o secunda facu o paralela. Si zambi. Acolo, in bugetarul cavou de marmura, statea o fetita. Nu, nu cea cu chibriturile. Fetita cu parfumul…

Se lumina… si peste cinci minute venea autobuzul special care o ducea la firma. Incepura sa apara si ceilalti. Parca si vantul se mai linistise…

 Această poveste parfumată a fost posibilă datorită Clubului Condeielor Parfumate, găzduit cu grație de Mirela.  Au mai scris:  Alexandra Ali, Maya, anca  Adriana Silving, Vienela  

Advertisements

3 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s