Chinezăria

Gara de Nord. Nici n-am coborât bine pe peron că mă sună fostul meu coleg. Mă așteaptă în afara gării. Mi-a adus ceea ce aveam nevoie ca de aer. Mă târâi greu cu chinezăria aia imensă pe care n-am dat decât 25 de lei și ajung, în sfârșit, în afara gării. E acolo. Îmi înmânează minunea. Nouă, strălucitoare, însoțită de o hârțoagă oficială. O pun bine în bagajul de mână și sper să nu uit unde. Nici nu mai știu ce mai am și unde în cele două bagaje după două zile în care am executat aproape un milion de permutări.

Fostul coleg își cere scuze, mii de scuze, că nu poate să vină cu mine la aeroport fiindcă au foarte mult de lucru și trebuie să fie repede înapoi. Știu că așa este. Singurul lucru util pe care-l mai poate face pentru mine e să mă ducă la stația lui 780.

Cu doar 3,5 lei o să fiu la Otopeni, mai nou Henri Coandă. Doi bărbați o pățesc cu controlorii: cardul validat pentru o singură persoană în loc de două. Cu siguranță din necunoaștere ori pentru ca și dispozitivul mai dă rateuri. E enervantă însă controloarea care îi întreabă și tot întreabă de ce n-au știut, de ce n-au întrebat, de ce, de ce, de ce… Am mai scris despre controlorii RATB-ului. Cred că îi angajează doar pe cei cu IQ de maimuță și care știu perfect ce înseamnă însistența. 

Am amintit cât de puțin costă un drum la aeroport pentru a face o paralelă între o cursă cu taxiul și una a RATB-ul. Cu taxiul mi-e frică să mă gândesc. Mai ales când taxiul nu-i cel corect.

N-am mai fost în aeroport din 2005. Parcă ceva s-a schimbat. În primul rând muzica aia oarecum ambientală, care mie îmi părea înfiorătoare. Și care-mi făcea rău. La nu știu ce dispozitiv se înfășoară bagaje în folie subțire contra unei sume de bani. Nu cine știe ce deși cum am văzut, am uitat. Parcă mi-aș înfășa și eu bagajul, adică l-aș securiza, că așa se numește procedeul. Însă sunt speriată de greutatea lui. De acasă mă tot întreb dacă nu cumva depășește cele 32 de kg admise. Colegul meu l-a ridicat și a spus că are 45 de kg. Hmm! M-a speriat și mai tare.

Ajung la check-in și, tot de teamă, întreb pe fata de acolo de unde aflu greutatea bagajului. Zăpăcita de mine, abia după ce întreb văd că ăla pe care e pus e chiar cântarul. Tipa îmi spune, zâmbind, același lucru. N-are decât 19,1 kg…părându-mi-se, probabil, extrem de greu din cauză că e o geantă lăbărțată și cu un centru de greutate care pare că migrează continuu, complet aiurea. Cel de mână, sub 6 kg… Toată spaima mi se spulberă ca suflată de vânt. Și, privind cum bagajul meu cel mare pleacă nu se știe unde, teoretic spre cală, imi vine din nou în minte înfășatul ăla în folie. În fine, fie ce-o fi! Nu mai pot face nimic…

Poarta numărul 6 scrie pe mine. Sunt trimisă să execut numărul de striptease regulamentar…

..